Ce vezi când te uiți în oglindă?

Numele meu este Cristina.
M-am născut în luna noiembrie a anului 1975.

Da, era pe vremea comuniștilor, dar despre asta am scris în 14 Nuanțe de Roșu: Amintiri din Copilăria Comunistă și în Oranges at Christmas in a Communist Country.

Acum vreau să vorbesc despre vârstă și despre cum ne simțim noi oamenii, în special femeile, după 30 de ani. Mai ales dacă nu suntem căsătorite.
Evident, fiecare dintre noi e unic în felul său și ce scriu poate nu se potrivește la toată lumea.
Însă sunt sigură că multe femei se vor regăsi în cuvintele mele.

Până acum 2 ani - înainte să împlinesc 42 de ani - evitam să-mi destăinui anul nașterii. Și nu numai în public, ci și în mintea mea.
Începeam să tremur numai la idea că trebuie să-mi scriu data nașterii pe vreun document ceva.
Nu reușeam să cred că am ajuns la vârsta asta și n-am făcut nimic cu viața mea.

”Majoritatea femeilor au familie, copii, și poate sunt și divorțate de trei ori. Eu... nimic n-am făcut. Am trăit degeaba.” 
Îmi spuneam cu disperare.
Eram perfect conștientă că era ridicol și mă simțeam extrem de vinovată pentru ce simțeam.

Întotdeauna am avut mare grijă de aspectul meu fizic:

• Am mâncat sănătos.
• Am folosit creme pe toate porțiunile pielii mele.
• M-am menținut suplă în ciuda faptului că iubesc să mănânc. Asta a fost posibil balansând cât și ce mâncam. Deși nu am mers niciodată la sală, am făcut multe exerciții fizice, în special cu sapa. Adică sunt țărancă și muncesc pământul din greu. Bine, merg și pe jos tot timpul mai repede decât autobuzul. 

Datorită acestor îngrijiri și atenții, nimeni nu mi-ar fi dat vreodată adevărata vârstă. 

Ceea ce mă bucura oarecum. 

Îmi amintesc cu rușine și durere infinită de momentele în care am căutat pe Google fotografii cu femei de vârsta mea. Femei cunoscute: actrițe, cântărețe, crainice, etc. 

Și mă mângâiam nemilos când le vedeam ridurile și veştejirea-n fiecare fibră a corpului. 

Îmi ziceam că apar mai bătrâne decât mine și eram oarecum mândră... 

Superbia... păcat capital.

Însă... știam că va veni și ziua în care va trebui să-mi accept și eu vârsta. 

Credeam că voi muri... și exact asta s-a-ntâmplat, chiar dacă la figurat. 

În ziua-n care am împlinit 40 de ani, în 2015 adică, am jurat pe ce-am mai sfânt că voi face tot ce-mi stă în putință să nu mă mai simt inutilă, fără scop și fără țintă pe lumea asta. 

Am jurat că-mi voi spune vârsta cu mândrie și nu voi mai tremura la gândul că mulți vor gândi că mi s-a dus viața... așa cum gândeam și eu. 

Vârsta este doar un număr. Orice vârstă ai avea, aspectul tău exterior va fi corelat la cum te simți înăuntru. 

Din noiembrie 2015, n-am mai pierdut o singură clipă din viața mea să mă uit în oglindă și să-mi fie rușine de anii ce am. 

Nu am copii și nu am fost ori sunt măritată, dar asta nu înseamnă că am trăit sau trăiesc degeaba.
Fiecare dintre noi are un scop pe lumea asta. Însă nu toți sunt conștienți de asta și trec prin viață cum trece o rață lacul... din inerție, făcând ceea ce fac toți, simțind ceea ce simt toți... de multe ori nimic sau numai durere. 

În 2015 am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi descopăr menirea și să nu am regrete. Dacă sunt singură este pentru că așa am ales, nu pentru că așa mi-a fost scris. 

Mama zicea (încă mai zice) mereu: "Ce ți-e scris în frunte ți-e pus."

Și asta mă făcea să mă simt ca o frunză în bătaia vântului... paralizată de frică și neputincioasă.

Cred în destin cu tărie, dar în același timp cred că fiecare dintre noi este făuritorul propriului destin.
Dacă stai cu mâinile-n sân așteptând să ți se-mplinească destinul, ți-ai irosit toate oportunitățile de a face ceva extraordinar din proprie inițiativă. 

Eu m-am apucat de scris și poate mulți consideră că este un moft, însă eu știu că nu m-am născut sub o stea nenorocoasă așa cum credeam. Mi-am ales singură destinul. Și așa ar trebui să facem toți. Dar e greu, foarte greu să iei o astfel de decizie. Însă mult mai greu este să duci la îndeplinire această decizie.

Să-ți făurești singur soarta este ca și cum te-ai lupta împotriva vântului.

Dar cum zice proverbul român: "Dumnezeu îți dă, dar nu îți pune în traistă."
Fă-ți curaj și ia ce-i al tău.

• Nu te uita în oglindă, 
• Nu număra anii irosiți, 
• Nu te simți inutil, 
• Nu fi plin de regrete, 
• Nu-ți plânge de milă, 
• Dar mai ales, nu da vina pe alții pentru ceea ce simți. Nimeni nu te-a obligat să faci sau să nu faci ceva. Alegerea a fost a ta. 

Niciodată nu este prea târziu ca să-ți schimbi destinul.

Acum, când mă uit în oglindă:

• Văd o femeie trecută prin foc și pară.
• Văd frica și durerea ce mi-au marcat întreaga existență.
• Văd ridurile adânci făcute de multitudinea de lacrimi ce am vărsat în solitudine.
• Văd cicatricile profunde, și rănile (care încă sângerează) făcute de creaturi fără suflet.
• Dar în același timp văd o femeie cu o voință de fier forjat.
• Văd o femeie care nu mai simte pierdută când își vede pielea obosită. 
• Văd o femeie care-și frânge mâinile când este rănită, dar nu se gândește o clipă la răzbunare. 
• Văd o femeie care nu are niciun regret. Pentru că această femeie, adică eu, Cristina G. (Gherghel), știe că orice alegere a făcut în viață, era cea mai bună în acel moment.

Și ca să fiu sinceră 100%, în poze par mult mai bătrână decât îmi zice buletinul (nu în astea publicate după cum se vede).

Asta am descoperit-o ieri când mi-am făcut o poză bucurându-mă de zăpada din Anglia.
Și iată și de ce fotografiile VIP-urilor de vârsta mea arătă mai bătrâne decât mine. Aparatul de fotografiat (fără programe de modificat) nu minte.
Poți jongla cu lumina sau profilul, cum am făcut eu în pozele de mai sus, însă tu-ți știi vârsta și ți-o vezi de fiecare dată-n care te uiți în oglindă.

Acum nu mă mai strâng în spate la vederea bătrâneții mele... precoce aș zice. 

Nu mai simt că mi-am irosit viața. Tot ce-am făcut și prin tot ce-am trecut m-a adus aici acum. 

Și, deși aș vrea să mă aflu cu ceva trepte mai sus, mă simt recunoscătoare pentru acest moment... în care mâinile-mi sunt înghețate, dar continui să scriu. 

Mă simt ca și cum aș fi trăit 1000 de ani. 

Și cred că așa și este, pentru că sunt sigură că ne naștem de câte ori este necesar ca să ne îndeplinim destinul. 

Dar despre asta o să scriu într-un alt articol. 

***

— Vrei să-ți îmbunătățești pronunția în engleză?

Nimic mai simplu: citește (în Engleză , doar nu în Chineză!) cu voce tare pentru numai 10 minute pe zi și vei vedea imediat roadele.

Cărțile mele sunt absolut perfecte pentru așa ceva. Sunt foarte ușor de înțeles pentru că sunt concepute special pentru poligloți, trigloți, etc. Deci pentru toți vorbitorii de limbă engleză de orice nivel.

Nu este nevoie de Kindle sau cum zic ei. Se poate citi pe orice celular "deștept," PC, laptop sau tabletă.
Dacă nu merge, instalează aplicația de pe Amazon. Nu știu cum se face că eu n-am celular "deștept."
Merge pe calculator fără aplicație. La mine cel puțin.

Asta e valabil pentru orice carte în format electronic. Tot ce ai nevoie, este un cont gratis pe Amazon.com.

***

— Te-ai abonat la scrisoare ocazională pe blogul principal eumerit.ro?

— Cum adică "Nu"?!
Apasă aici ca să fii important când ofer cărți pe gratis sau când lansez concursuri și alte inițiative utile și interesante.
— De ce pe eumerit și nu aici? 
Pentru că nu este foarte simplu să te ocupi de mai multe liste. Am vreo 30 de bloguri, scriu romane și mă duc și la servici. Crede-mă, nu-mi mai ajunge timpul.

***

— Ți-am fost de folos?

TE ROG dă un like, share, lasă un comment (engleza-i la putere - romgleza. :P) sau alătură-te la formidabilele pagini de Facebook (am vreo 6).
Le găsești tu pe undeva pe aici. Se plimbă aiurea. Nu știu ce-i cu ele. :)