Pentru că meriti

Când eram mică, pe vremea lui Ceaușescu, la școală aveam o oră pe săptămână de lucru manual. Îți mai amintești? Era un fel de șezătoare școlărească.

În această oră fiecare copil făcea ceva la mână – la alegere. Nu-ți impunea nimeni nimic. Învățătorii doar te ghidau.
Unii copii știau ce și cum să facă, alții învățau. Băieții, în special, construiau coșulețe din nuiele – fetele aveau mai multe meșteșuguri: cusutul, croșetatul, împletitul, țesutul etc.

Ce lucruri minunate ieșeau de pe mâinile noastre... Bine, care mai minunate, care mai puțin, dar toți ne dădeam silința. Și asta era minunat. Orice înveți în viață îți poate servi la ceva. Nu știi niciodată când faptul că știi să faci un nod îți poate salva viața. Fără exagerare.

Dacă te plictisești – cum am scris în ziarul de Roman (apasă aici) – învață un lucru de mână și vei uita ce-i plictiseala.

Eu aveam o țesătoare mică (cât să intre în ghiozdan), un dreptunghi din șipci de lemn și cuie, făcută de fratele meu Iosif. La ea făceam covorașe mici, fulare pentru păpuși (ce nu aveam) și diferite alte obiecte mici – toate în culorile curcubeului. Adoram să țes iar mama era sigură că o să-i calc pe urme. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu”, știi că mama era o adevărată artistă. Poate de aia iubesc și prețuiesc enorm tot ce-i făcut la mână. Știu câtă răbdare, câtă pasiune și cât interes trebuie să ai, ca să creezi ceva bun și frumos.

Nu-mi amintesc ce făceau mulți dintre colegii mei, dar știu că era o fată frumoasă și timidă care împletea mereu. Și nu numai în timpul acestei ore, dar și în pauze, în orele în care învățătoarea întârzia, până să înceapă orele etc. Orice timp liber – ca să zic așa – era perfect pentru Sidonia ca să termine o băscuță, un fes, o căciulă, un fular și alte minunății de acest gen.

Sidonia, fata cu părul aproape roșu, prins mereu în două codițe. Ce nume rar și-atât de frumos! Așa o cheamă pe colega mea, pe care – până acum – nu o văzusem decât de două ori în 20 de ani. De când m-am întors în sat – și-n România – și cu prilejul lansării amintirilor mele din copilăria comunistă, am avut norocul să ne vedem mai des, ba chiar ne-am oprit să povestim despre trecut și prezent. Și câte nu au oamenii să discute când nu s-au întâlnit de-atâta amar de vreme...

Chiar alaltăieri ne-am văzut. Draga de ea, a venit să-mi facă o vizită, deși îi spusesem că am să trec eu pe la ea. Dar n-am mai reușit. Nu am curaj să o las pe mama singură. Și fata asta harnică și talentată, a rămas la fel de frumoasă ca-n școală, chiar dacă cu câteva urme pe piele și multe cicatrici pe suflet. Dar timpul nu stă-n loc și necazurile nu ocolesc pe nimeni. Că asta-i viața pe pământ.

Și ce m-am bucurat să aud că Sidonia – care se îngrijește de mama ei așa cum fac eu – nu s-a oprit niciodată din împletit. Dimpotrivă. Acum face și pantofi, cizme, ghetuțe, sandale și papucei de casă de o frumusețe incredibilă.

Și nu sunt doar frumoși, ci incredibili de comozi. Papucii ăștia nu te strâng, nu te bat niciodată, nu-ți fac vezici, pentru că se dau după piciorul oricui.
Dacă ai monturi sau bătături, o pereche de pantofi așa, sunt un paradis pentru picioarele tale.